Spitale. Inainte de Moartea Neagra, spitalele erau niste locuri unde bolnavii erau izolati si feriti de contactul cu cei sanatosi. O persoana grav bolnava care intra intr-un spital medieval era din start un caz pierdut si isi gasea acolo sfarsitul. Tot ce puteau sa faca spitalele de atunci era sa ii asigure rugaciune si o moarte in prezenta preotului pacientului care le trecea pragul. De fapt, spitalele se limitau sa aiba grija de sufletul omului, nu de corp.
Viata in spital se limita la rugaciune si incercarea de a ramane stabil psihic prin puterea Divinitatii. Moartea nu era o optiune, era o realitate. Spitalele medievale nu aveau medici sau asistente, fiind populate de calugari si calugarite. Si tot spitalele mai functionau si ca azile sau orfelinate, luand in grija fel de fel de oameni necajiti si bolnavi. De aici poate si cuvantul „hospitality” care are cam aceleasi radacini cu „hospital”, spital in limba engleza. Dupa aparitia ciumei, spitalele au devenit locul unde pacientii se duceau pentru a se vindeca fizic. Cu asa de multe persoane suferinde, spitalele au trebuit sa renunte la functiile lor invechite si sa se concentreze pe rezolvarea problemelor celor aflati in stare critica. Simultan au existat si foarte multe schimbari in practica medicala. Medicina traditionala nu a putut face nimic sa vindece ciuma asa ca s-au luat in considerare si alte masuri medicale speciale.
Medicina a incetat atunci sa mai fie teoretica si a devenit observationala si practica. Anatomia si chirurgia au devenit parti ale programelor de studii universitare. De la filozofie, medicina a evoluat spre stiinta fizica. Serviciile medicale s-au specializat si au inceput sa apara spitale pentru tot felul de boli.