‘Dacă ridicolul ar ucide… etc.’. – Bun. Interesant e totuşi, problematizând puţin, să afli de ce ridicolul, oricât de grosier, nu mai ucide, ba chiar are audienţă.
Cred că secolul XIX a fost ultimul în care s-a roşit. Atunci, odată compromis, era destul de limpede că vei dispărea sau te vei sinucide. Duse sunt şi vremurile când îţi trăgeai un glonte în cap pe aleile din faţa cazinoului unde pierdeai totul. Acum trăieşti.
Mai precis, ce se întâmplă cu o populaţie care, precum anumite primate, găseşte plăcere în a contempla propriile excremente. Este un stadiu superior, al adevărului, al veracităţii, un avatar de epocă pe care era inevitabil să-l atingem? Corespunde unui stadiu de civilizaţie? Acestuia îi urmează un altul, sau dimpotrivă, o lungă, continuă adâncire, perfecţionare a expunerii, a voyeurismului transparenţei? Se apropie curând un impuls reacţionar de sens contrar, aşa cum liberalei Republici de la Weimar i-a urmat Hitler? E semnul că trebuie să ne facem bagajele? să formăm structuri de refugiu? Sau dimpotrivă, trebuie accelerată istoria (deformatarea statelor, grăbirea federărilor, unificări monetar-politice etc.), surfând pe acest val de amoralism binefăcător, pe intervalul de orbire psihologică? Putem împinge destul de departe încercarea de a ghici sensul lucrurilor. Fiindcă tot ce mai rămâne viu, astăzi, tot ce acţionează şi modifică realul, e doxa: tirania opiniei, a consumului, a lui ‘eu vreau şi cred că’, opinie destructurată care nu ţine cinci minute şi e la mâna nu doar a capitalului, ci şi a primului demagog în stare s-o anexeze.
Uneori sunt uimit că se mai vorbeşte despre democraţie, despre popor. Sunt decenii de când poporul a fost uitat. Sunt aproape secole. N-a mai fost întrebat nimic, nici nu mai ştiu când i s-a pus ultima oară o întrebare care să-l privească. Complet uitat, uşor de dresat acum în piele de consumator, pe stimul-răspuns, nu mai interesează şi nu mai sperie pe nimeni. Timpul e, probabil, ideal pentru schimbare. Se poate face acum, cu adevărat, din orice, totul.
Mă feresc cât pot de propensiunea naturală spre esenţializare. Dar când mă gândesc la naivitatea părinţilor şi bunicilor noştri care, privindu-ne, îşi spuneau: ‘Lor o să le fie mai uşor’, simt o săgeată în inimă.
Un exutoriu personal, de dimensiunea lumii.
“Am existat. Aceasta este legenda noastră.”
Cred că secolul XIX a fost ultimul în care s-a roşit. Atunci, odată compromis, era destul de limpede că vei dispărea sau te vei sinucide. Duse sunt şi vremurile când îţi trăgeai un glonte în cap pe aleile din faţa cazinoului unde pierdeai totul. Acum trăieşti.
Mai precis, ce se întâmplă cu o populaţie care, precum anumite primate, găseşte plăcere în a contempla propriile excremente. Este un stadiu superior, al adevărului, al veracităţii, un avatar de epocă pe care era inevitabil să-l atingem? Corespunde unui stadiu de civilizaţie? Acestuia îi urmează un altul, sau dimpotrivă, o lungă, continuă adâncire, perfecţionare a expunerii, a voyeurismului transparenţei? Se apropie curând un impuls reacţionar de sens contrar, aşa cum liberalei Republici de la Weimar i-a urmat Hitler? E semnul că trebuie să ne facem bagajele? să formăm structuri de refugiu? Sau dimpotrivă, trebuie accelerată istoria (deformatarea statelor, grăbirea federărilor, unificări monetar-politice etc.), surfând pe acest val de amoralism binefăcător, pe intervalul de orbire psihologică? Putem împinge destul de departe încercarea de a ghici sensul lucrurilor. Fiindcă tot ce mai rămâne viu, astăzi, tot ce acţionează şi modifică realul, e doxa: tirania opiniei, a consumului, a lui ‘eu vreau şi cred că’, opinie destructurată care nu ţine cinci minute şi e la mâna nu doar a capitalului, ci şi a primului demagog în stare s-o anexeze.
Uneori sunt uimit că se mai vorbeşte despre democraţie, despre popor. Sunt decenii de când poporul a fost uitat. Sunt aproape secole. N-a mai fost întrebat nimic, nici nu mai ştiu când i s-a pus ultima oară o întrebare care să-l privească. Complet uitat, uşor de dresat acum în piele de consumator, pe stimul-răspuns, nu mai interesează şi nu mai sperie pe nimeni. Timpul e, probabil, ideal pentru schimbare. Se poate face acum, cu adevărat, din orice, totul.
Mă feresc cât pot de propensiunea naturală spre esenţializare. Dar când mă gândesc la naivitatea părinţilor şi bunicilor noştri care, privindu-ne, îşi spuneau: ‘Lor o să le fie mai uşor’, simt o săgeată în inimă.
Un exutoriu personal, de dimensiunea lumii.
“Am existat. Aceasta este legenda noastră.”