Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867) a fost un reprezentant al scolii plastice traditionaliste a lui David, in cadrul careia a constituit un profil artistic aparte prin preferinta pentru varietatile culorii si pentru claritate. Dupa o lunga perioada de cvasianonimat, destinut sau plastic a capatat stralucire si recunoastere publica prin "Legamantul lui Ludovic al XIII-lea", panza monumentala, pentru care primeste titlu de membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, 1823, urmat, la putin timp de conferirea Legiunii de onoare.
Dupa 1841, principiile sale despre pictura domina in rivalitate cu cele ale altor celebritati, precum Delacroix, Courbet, Manet, care platesc tributul unor noutati de viziune artistica si al unor forme noi de exprimare. Imparatul Napoleon il investeste mare Cava1er al Legiunii de onoare, dar criticii sai nu-i vor ierta rigiditatea, intransingenta afisata ostentativ sau atitudinea volitiva exagerata.
Indiferent de laudele si detractarile de care are parte pana in anul mortii sale, Ingres exercita autoritate evidenta in plastica franceza, intrand apoi in conul de umbra al concurentei cu mari condei ai picturii, care s-au afirmat in perioada urmatoare. Alaturi de arta in care are contributia sa incontestabila, Ingres a fost fascinat de muzica, in care i se parea ca exista izvorul existential al fericirii.
"Muzica! ce arta divina!" exclama cu beatitudinea celui ce traieste sunetele. Ii plac Mozart, Haydn, Beethoven, Gluck, Gounod, Cherubini. "Traiasca Mozart, zeul muzicii, asa cum Rafael este zeul picturii!" scrie entuziasmat. Dar nu gaseste cuvinte elogioase nici pentru Franz Liszt si nici pentru Paganini, pe care i-a cunoscut si ale caror portrete le executase, iritat, pesemne, de virtuozitatea artei lor interpretative.
Vazuta prin prisma psihanalizei, atitudinea sa este inexplicabila. Pentru arta divina, Ingres isi insusise iluziile celui ce ar fi putut canta in felul in care simtea muzica. Din propria sa marturie se desprinde nemasurat orgoliu si pasiune nemarginita, care amesteca amanuntele cu esentialul: "Fara a fi muzician, tatal meu, priceput cum era in toate, adora muzica; canta foarte bine, avand o voce de tenor. Acest tata demn mi-a transmis tot ce stia, chiar si dragostea pentru muzica, facandu-ma sa invat vioara, cu suficienta competenta pentru a fi admis ca violonist la teatrul mare din Toulouse, unde am executat in fata publicului cu succes, un concert de Viotti. Luam lectii cu domnul Lejeune, violonist, prieten cu Rhode si care se afla atunci la Toulouse".
Pentru el, pentru acest clasic, muzica va constitui fericirea tuturor clipelor vietii sale pana la sfarsit. Cu ea va muri, dupa o seara imbatatoare pe care o incununasera quartetul in Re minor de Mozart, un concert de Viotti, serenada lui Beethoven, un scherzo al neuitatului Cherubini". "Violon d'Ingres" este expresia pentru inaccesibilul visat, dorit cu intensitate mistuitoare, in masura, uneori, sa deformeze intelegerea unor idei si fenomene inrudite.