Toate gindurile par gemetele unei rime calcate de ingeri. Nu poti pricepe ce inseamna „meditatia“ daca nu esti obisnuit sa asculti tacerea. Vocea ei este un indemn la renuntare. Toate initierile religioase sint cufundari in adincimile ei. Din misterul lui Buddha am inceput sa banuiesc in clipa in care m-a apucat frica de tacere. Mutenia cosmica iti spune atitea lucruri, ca lasitatea te impinge in bratele acestei lumi. Religia-i o revelatie atenuata a tacerii, o indulcire a lectiei de nihilism ce ne-o inspira soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastra... Astfel se asaza tacerea la antipodul vietii. De cite ori imi vine-n minte cuvintul: ratacire, de atitea ori am revelatia omului. si tot de atitea ori, parca au atipit muntii pe fruntea mea… Suso ne spune, in autobiografia sa, ca si-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, in dreptul inimii. Singele n-a curs in zadar, caci dupa o vreme descopera o lumina in acele litere, pe care le acopera ca sa nu le zareasca nimeni. — Ce mi-as scrie in dreptul inimii? — Se prea poate ca: nefericire. si surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, daca diavolul ar avea lumina macar pentru emblema lui... in felul acesta, inima omeneasca ar ajunge reclama luminoasa a Satanei. Sint poieni in care ingerii isi fac vilegiatura. in ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc in umbra propriului simbol.Trebuie sa ai spiritul unui sceptic grec si o inima de Iov ca sa incerci sentimentele in ele insele: un pacat fara vina, o tristete fara motiv, o remuscare fara cauza, o ura fara obiect... Sentimente pure — care isi au echivalentul in a filozofa fara probleme. Nici viata si nici gindirea nu mai au — in felul acesta — vreo legatura cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece in tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindca nu se indreapta nicaieri, ci se epuizeaza in finalitatea interna a actului. Devii cu atit mai esential, cu cit rapesti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au data, iar viata in ea insasi e mai putin localizabila decit neantul. in dorul dupa absolut exista puritatea unui vag, care trebuie sa ne lecuiasca de infectiile temporale si sa ne serveasca de prototip al neincetatei suspendari. Caci aceasta nu-i, in fond, decit deparazitarea constiintei de timp.De cite ori ma gindesc la om, mila imi ineaca gindurile. si astfel nu-i pot da de urma in nici un chip. O frintura in natura te obliga la meditatii frinte.Pasiunea pentru sfintenie inlocuieste alcoolul in aceeasi masura ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitarii, perfect substituibile. Betivii, sfintii, indragostitii si poetii se afla initial la aceeasi distanta de cer sau, mai bine zis, de pamint. Numai caile difera, desi toti sint pe cale sa nu mai fie oameni. — Asa se explica de ce o voluptate a imanentei ii condamna in mod egal. Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. induiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii. in orice timiditate se afla o nuanta religioasa. Teama ca nu sintem ai nimanui, ca Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neincrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie in fire si o jena in societate. Lipsa de indrazneala intre oameni — decantarea fortei in dispret — pleaca dintr-o vitalitate nesigura, agravata de banuieli la ce e mai esential in lume. Un instinct sigur si o credinta hotarita iti dau dreptul sa fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea-i modul de a-ti invalui un regret. Caci orice indrazneala nu e decit forma pe care o ia lipsa de regrete. De cite ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglinda toaletei intime a vietii. — Mister mai induiosator ca in dragostea de viata nu exista; ea singura calca peste toate evidentele. Trebuie sa nu mai apartii deloc lumii ca viata sa-ti para un absolut. O perspectiva din cer asa o proiecteaza. Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfa viata. Prin el isi salveaza onoarea ratiunea in fata irationalului. Ce e tulbure in viata nu poate fi exprimat decit in blestem sau imn. Cine nu le poate minui mai are la indemina o singura scapare: paradoxul — suris formal al irationalului. Ce-i el din perspectiva logicii daca nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simt o imoralitate teoretica? Dar nu ard in el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce framinta subteran viata? De cite ori umbrele ei nelinistite se marturisesc ratiunii, aceasta le imbraca soaptele in eleganta paradoxului, spre a le masca originea. insusi cel de salon, este el altceva decit expresia cea mai profunda pe care o poate afecta superficialitatea?Paradoxul nu-i o solutie; caci nu rezolva nimic.
Poate fi folosit doar ca impodobire a ireparabilului. A voi sa indrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fara dezabuzarea ratiunii nu mi-l pot inchipui. Lipsa ei de patos o obliga sa traga cu urechea la murmurul vietii si sa-si desfiinteze autonomia in talmacirea acesteia. in paradox, ratiunea se anuleaza pe ea insasi; si-a deschis granitele si nu mai poate opri navala erorilor palpitante, a erorilor care zvicnesc.