Ies uneori in oras sa-mi clatesc gindurile de spuma indoielilor, frustrarilor, spaimelor, lasata de trecerea haotica a zilelor. Dupa o asemenea plimbare vad viitorul mai clar, gasesc pretexte in favoarea vietii, a rostului ei. Fiindca din casa nu pot. Inauntru lucrurile nu fac decit sa ma asalteze, sa ma sufoce, sa ridice intrebari fundamentale, fara raspuns, cum ar fi cine sunt, incotro ma indrept, de unde vin, intrebari peste care trec in disperare de cauza, evitind raspunsurile elaborate, prefacindu-ma ca le stiu, dar ca n-am chef sa jonglez cu ele, fentindu-le si fentindu-ma pe mine. Miscarea, zbaterea aceasta a oamenilor ma reconforteaza. Realizez ca exista un motor undeva sus, care invirte deopotriva oameni si lucruri, care face ca un om cu cancer, de pilda, sa-si doreasca viata cu orice pret. Asta imi da forta, curaj, dorinta de a reveni acasa, in birlogul meu antic, de a-mi lua sotia in brate si de a spera. Omul traieste prin imitatie.Cei mai multi se imita unul pe altul. Daca unul isi cumpara o masina, altul isi ia un elicoper! Sa fie la fel cu ceilalti, dar mai sus cu o treapta . Numai asa, de-a`dracului! De ce nu mi-as lua si eu a sotie mai tinara! La fel cu vecina mea, care este tinara de felul ei, biologic, dar putin mai tinara! Imi zimbesc in barba si ma intorc cu fata ceva mai descretita de cit plecasem...