Cumva a venit toamna așa cu o tristețe apăsătoare și s-a instalat direct la mine în apartament. Și nu mai vrea să plece. Mă trezesc dimineața cu o grimasă, știind că o voi găsi lângă mine. Mă ridic, îi servesc cafeaua, mă însoțește la o țigară, după care își face de lucru pănă mă întorc eu de la serviciu.
Iar eu în astea 8 ore pe zi, mă gândesc permanent la ea. Mă face să tremur, nu ințeleg de ce o accept, de ce nu strig la ea, de ce nu o dau afară. Și ea rămâne. Gri, fumurie, mă înfășoară cu pasiune și nu îmi mai dă drumul. Chiar și departe de ea, o simt acolo undeva în ultimul colț prăfuit al conștiinței mele.
Și o las să mă cuprinda, să îmi adâncească melancoliile, în timp ce eu îmi scutur ultimele fire de nisip rămase dintr-o seară la mare. Din când în când plânge înfundat în stânga mea. Nu pot decât să o iau în brațe, să o strâng puternic și să-mi ascund primele lacrimi ale tristeții mele latente.
Uneori răbufnesc, strig la ea, o învinovățesc de toată nefericirea, pe care mi-a adus-o. Aș vrea să o urăsc, să o lovesc, să îi fac rău. Atunci ea se ridică suverană, mă privește nedumerită de undeva de pe tavan și îmi trimite câte un fior inghețat. Mă resemnez să trag adânc din țigară și să îi suflu indiferentă fumul în față.
Seara mă scufund în așternuturi cât mai departe de ea. Târziu în noapte, când crede ca am adormit, mă ia încetișor de mână. Mă înfior la atingerea ei răcoroasă și adorm încălzindu-mă cu amintirea vreunui iubit din alte timpuri.
Toamna asta m-a transformat. Sunt un mic alien. Am nevoie de ajutor să scap de ea. Vă rog, mă ajută cineva?
Iar eu în astea 8 ore pe zi, mă gândesc permanent la ea. Mă face să tremur, nu ințeleg de ce o accept, de ce nu strig la ea, de ce nu o dau afară. Și ea rămâne. Gri, fumurie, mă înfășoară cu pasiune și nu îmi mai dă drumul. Chiar și departe de ea, o simt acolo undeva în ultimul colț prăfuit al conștiinței mele.
Și o las să mă cuprinda, să îmi adâncească melancoliile, în timp ce eu îmi scutur ultimele fire de nisip rămase dintr-o seară la mare. Din când în când plânge înfundat în stânga mea. Nu pot decât să o iau în brațe, să o strâng puternic și să-mi ascund primele lacrimi ale tristeții mele latente.
Uneori răbufnesc, strig la ea, o învinovățesc de toată nefericirea, pe care mi-a adus-o. Aș vrea să o urăsc, să o lovesc, să îi fac rău. Atunci ea se ridică suverană, mă privește nedumerită de undeva de pe tavan și îmi trimite câte un fior inghețat. Mă resemnez să trag adânc din țigară și să îi suflu indiferentă fumul în față.
Seara mă scufund în așternuturi cât mai departe de ea. Târziu în noapte, când crede ca am adormit, mă ia încetișor de mână. Mă înfior la atingerea ei răcoroasă și adorm încălzindu-mă cu amintirea vreunui iubit din alte timpuri.
Toamna asta m-a transformat. Sunt un mic alien. Am nevoie de ajutor să scap de ea. Vă rog, mă ajută cineva?