Aveam pe vremuri o sefa care imi era tare draga si cu care ma imprietenisem nu atat eu, cat toata redactia. Toate bune si frumoase… Nu prea reusea ea sa se impuna ca si sefa, insa noroc ca lucram la o publicatie lunara, si fiecare dintre noi stiam foarte bine ca daca e de distractie ne distram, daca e de munca muncim. Si in general in ultima saptamana a lunii, pana la dead-line, era de munca.
Sefi-nesefi lucram cu totii pe branci sa recuperam tot ce nu facusem in primele trei saptamani. E exagerat sa spun ca faceam toata revista in ultima saptamana, ar fi si jenant, mai ales ca erau de programat sedinte foto, vedete de asteptat, interviuri de luat, etc. Insa mare parte ramanea pe ultima suta de metri. Cand nu era deloc neplacut, caci aveam sansa unei gasti minunate, care si muncea si se distra maxim. De unde plecasem cu sefa, insa… Vroiam sa spun ca daca nu reusesti sa iti impui punctul de vedere si stilul de lucru din start in fata celor cu care lucrezi degeaba incerci sa bati cu pumnul in masa in ultimele cinci zile pana in dead-line si sa declami ca tu esti sefu’ si trebuie sa se faca ce vrei tu si cum vrei tu.
Daca toata luna stai si te bati pe burta cu subalternii prin restaurante si cafenele, va spuneti pe nume si va povestiti toate dedesubturile care vulnerabilizeaza, nu ai cum sa beneficiezi vreodata de respect si de apreciere. Nu zic ca seful ar trebui sa fie un balaur cu sapte capete sau vreun zbir pus pe taiat si spanzurat, insa sunt convins ca toti marii oameni de afaceri reusesc sa faca foarte bine distinctia intre viata personala si viata pe care o au la birou, si sa nu isi creeze prietenii si parteneriate de pahar cu subalternii.