Soferita

Printre numeroasele talente cu care m-a înzestrat mama natură cu siguranță NU se numără condusul. Dar trăim, nu-i așa, într-o epocă în care condusul este nu un lux, ci o necesitate. Așa că m-am conformat, cu mulți ani în urmă, și sunt posesoare de permis cu vechime. Nu vreau să spun că îl detest; pur si simplu nu-mi face o plăcere deosebită. Ceea ce am învățat însă după atâția ani de condus – mai mult sau mai puțin – este predilecția conducătorilor auto pentru limbaj colorat. Să ne înțelegem: sunt o doamnă. Dar când sunt la volan, îmi vine să continui fraza de mai sus cu cea din bancul binecunoscut (și daca nu știți bancul, detalii în privat, pentru că, nu-i așa, sunt o doamnă). La volan, așadar, primesc dezlegare la gura slobodă. Mi se pare că spațiul ăsta ermetic al mașinii, protecția pe care mi-o dă cutiuța cu mulți sau puțini cai putere, îmi conferă libertatea de a vorbi colorat. Și iac-așa, vorbesc de una singură la volan, într-un stil pe care nu l-aș folosi doamne-ferește în alte circumstanțe.

Luni în șir - și, dacă e să o spun pe a dreaptă, ani – am fost crispată la volan. Începând de la primele ore de condus, când îmi încleștam mâinile pe volan și stăteam aplecată în față, să văd prima, și când îmi ignoram cu desăvârșire soțul care se agita pe trotuar în semn de salut. Când coboram din mașină, după o oră de condus, spatele, umerii și gâtul îmi erau încordați de parcă fusesem la sală.

Una din cele mai mari provocări din viața mea de șoferiță au fost pornirile din rampă. M-am bucurat inconștient că nu am mai dat examen pe stil vechi, în poligon, dar... ce să vezi. În viața reală chiar există drumuri înclinate, fir-ar. Ăsta ar fi fost un bun motiv să mă mut naibii din orașul ăsta deluros și plin de denivelări undeva prin Câmpia Română. Acolo ar fi trai, nineacă. Drum ca-n palmă. Ei, și ori de câte ori aveam de făcut un drum care implica cea mai mică diferență de nivel, făceam traseul de acasă. Mai ceva ca soldații în misiune. Cu harta și echerul. Pe-aici nu, că e drum înclinat, pe-acolo nu, că e giratoriul ăla aglomerat, pe-aici iarăși nu, că se iese greu... Când soțul a descoperit că mare parte din bugetul alocat motorinei mergea pentru admirarea cotidiană a frumuseților de la periferia orașului, a luat măsuri. Am mers pe cea mai înclinată stradă din orașul ăsta și am făcut exerciții. Cu frâna de mână și cu frâna de picior. Acum îmi iese în general, problema e când se proțăpește o mașină în spatele meu la 10 centimetri…