Modernii sunt calduti, prea calduti. N-a batut ceasul sa-nvatam iubirea si ura, ca dimensiuni de natura in suflet? Blestemul este o provocare nemasurata si el creste in tarie cu cit se indreapta inspre nemasurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. Dupa ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfirsesti cu furia spre cer. Blestemul e atasare de viata prin aparente de distrugator; un fals nihilism. Caci nu tuni si fulgeri decit dintr-o pozitie absoluta intr-o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnava, iar Regele Lear se sprijina in orgoliu ca intr-o zeitate.
Toti profetii Vechiului Testament se infurie in numele a ceva, in numele poporului sau al lui Dumnezeu. si in numele nimicului poti azvirli blesteme, daca aderi la el dogmatic. O dezlantuire necrutatoare si incendiara, un absolut in ton direct, o navala de distrugere, cu o certitudine marturisita sau nu. Ca in dosul exasperarii se ascunde o credinta sau titanismul eului, pentru furia blestemarii ca atare putin importa. Nivelul sufletului, inaltimea de pasiune a unei fiinte, iata totul. Caci in sine, blestemul nu-i decit un dogmatism liric.
Sa calci peste deliciul de a muri zilnic in tine, sa imparti in doi povara fiintarii, sa ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializeaza neintelesul, iar in casatorie vinzi portii de singuratate si blestemul fiintarii devine marfa. Sursa nefericirii in dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singuratatii intrecind imbratisarile. Femeia nu pleaca de bunavoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe inselaciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodata ea nu va intelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici in ce fel prezenta ei vatama perfectiunea izolarii.
Ea totusi trebuie sa se duca, sa se duca. si dupa ce-a plecat, iti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fara ea. Dac-ai putea muri lumii in umbra femeii, daca parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsa pamintului!
Exista dezlipiri de lume care te napadesc subit, ca adieri mortale, si-n care inteleptii iti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adinca si tainica si mai durabila ca dorinta zvapaiata de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lamuri indepartarea vertiginoasa de rai si tragedia ca o conditie fireasca? Istoria intreaga e proba limpede ca omul nu numai ca n-a fugit de chin, dar i-a nascocit mreje, pentru a nu scapa cumva din vraja lui. Daca n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul —utopie a suferintei. si dac-a preferat uneori cu mai multa ardoare raiul, a facut-o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil — o utopie estetica.
„Evenimentele“ istoriei ne arata insa clar ce a luat el in serios...
De mult nu mai traiesc in moarte, ci in poezia ei. Te topesti asa intr-un flux mortal, salasluind visator in delicata agonie, vrajit de miresme funebre. Caci moartea-i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevazut al lepadarii noastre de lume si ne invaluie de o aminare placut-dureroasa a stingerii, pentru a ne sugera ca viata-i un final virtual si devenirea potentialitate infinita de sfirsit. A suferi e modul de a fi activ fara sa faci ceva. in mod corect, nu te poti intreba ce este viata, ci ce nu este. Dorul de moarte incepe ca secretie obscura a organismului si sfirseste intr-un lesin de poezie. Stingerea voluptuoasa de fiecare zi e o adormire a singelui. si aceasta adormire e tristetea insasi.
Numai dupa ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul sa-ti bati joc de ele. Cum o sa calci in picioare ce n-a fost chin? (Sensul universalei ironii.) Gustul singuratatii nu-si afla o implinire mai deplina ca in dorinta covirsitoare de moarte, care, marindu-se peste rezistentele noastre si noi neputind muri, devine — prin reactiune — o revelatie a vietii. Cum as putea sa uit ca sint, cind excesul mortii ma dezleaga de moarte?Voi descoperi viata in plinatatea ei cind voi incepe sa gindesc impotriva mea, cind nu voi mai fi de fata in nici un gind...La inceput socotesti moartea realitate metafizica. Tirziu, dupa ce-ai gustat din ea, dupa ce te-a infiorat si te-a strivit, o inlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frica, de neliniste si de agonie, si nu de moarte.
Astfel se face trecerea de la metafizica la psihologie.
Lumina mi se pare tot mai straina si mai departe; o privesc — si ma cutremur. Ce sa caut prin ea cind noaptea-i o aurora de ginduri? ...Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade-n zdrente, de cite ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta sa ridicam viata la rangul de vis. ...Dulceata mortii sa fie altceva decit un maximum de irealitate? si aplicarea spre poezie, altceva decit topire in fantomal? E atita voluptate muzicala in dorul de moarte, c-ai vrea nemurirea numai pentru a nu o intrerupe. Sau de-ai gasi un mormint in care s-o continui, sa mori nesfirsit in dorul de a muri! Caci nici un amurg marin si nici o melodie terestra nu pot inlocui cresterea destramata si poezia evanescenta a muririi. Nicaieri mai mult ca in paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau in privelistea brumata a bulevardelor nu esti mai leganat de sugestiile stingerii si mai dispus sa gusti dintr-un moment final. Prin moarte devine omul contemporan cu sine insusi.