Aventura

Tocmai terminasem liceul, venise vacanta mult asteptata, cind prietenul meu cel mai bun, Ilarie, ma invita intr-o expeditie „nemaipomenita”, cum credea el, undeva intr-o padure misterioasa, unde se petreceau tot felul de fenomene paranormale, despre care se interesa si presa straina, dar si ufologii din lumea intreaga. Am plecat intr-o zi de duminica, dis de dimineata, cu masina mea, o Dacie Logan impecabila, si spre amiza am ajuns la marginea padurii. Peisajul era feeric.

Copacii, crescuti haotic, cite doi sau trei din aceeasi radacina, pareau contorsionati, ca dupa un uragan. Deoarece drumul trecea pe linga locul acela, desprins parca dintr-o pictura suprarealista, si cum noi intirziasem vreo jumatate de ora, cu motorul oprit, inainte de a cobori din masina, ne trezisem nu mult dupa aceea la aproape un kilometru distanta, purtati de o forta nevazuta. „Si asta-i numai inceputul! ma prevenise Ilarie, raspunzind surprinderii mele in fata acelui lucru incredibil ( sa te misti atita loc, propulsat - pe nebagate de seama! - de ceva mai presus de intelegerea mintii, era deja science-fiction!). N-ai sa ma crezi, dar nimeni nu-si poate explica acest lucru!”. Cele citeva cararui, batatorite cindva de picior de om, dispareau in desisul amenintator, care se profila inaintea noastra, sau se pierdeau in intunericul sumbru din spatele arborilor seculari.

M-am luat dupa Ilarie, calcind de cite doua ori in acelasi loc, invaluit de o simfonie miraculoasa de sunete ( unele de-a dreptul sinistre!), provocata de adierea vintului printre frunze (imaginindu-mi cum s-ar auzi noaptea!). Nu mai stiu daca erau razele Soarelui, strecurate printre aceste frunze miscatoare (sau cintatoare !), dar , la un moment dat, mi se paruse ca vad tot felul de luminite sticlind printre copaci, care dispareau la apropiere noastra, aratindu-se, de fiecare data, mai departe. In mod cu totul si cu totul neobisnuit, nu auzisem nicio pasare cintind ( de fapt, nici nu vazusem vreuna!), nici alta fiinta, padurea aratind ca un loc pustiu, ocolit ( probabil din cauza acestui sentiment apasator!) de fiinte, cu toate ca se vedeau peste tot urme de pasi si resturi, care iti sugerau cu totul altceva. Nu mai vorbesc despre senzatia aceea de fronda pe care o simteam emanind dinauntru nostru si care ne indemna (incapabili sa ne opunem!) sa mergem mai departe. Busola lui Ilarie indica nordul, desi noi ne deplasam spre est (dupa Soare!).

Spre seara ne-am trezit in partea cealalta a padurii (copacii erau mai batrini si mai nodurosi decit cei de la intrare!) si, curios, am vazut masina la citiva pasi inaintea noastra, de parca ne-ar fi adus-o cineva, de unde o lasasem (sau, poate, venise singura!). N-am mai stat nicio clipa. Am iesit din zona aceea teribila, accelerind la maximum, renuntind pentru todeauna la asemenea aventuri cu iz paranormal ( universuri paralele sau dracu` mai stie ce!).